Într-o zi măgarul unui agricultor a căzut într-o fântână.
În timp ce agricultorul se gândea ce să facă, animalul emitea un sunet jalnic. În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul este bătrân, iar fântâna și așa nu mai are apă și nu merită efortul de al mai scoate de acolo. Chemându-și toți vecinii, el a început să acopere fântâna, fiind sigur că așa va rezolva două probleme deodată. Toți fiind înarmați cu târnăcoape și lopeți au început a arunca pământ în fântâna secată. Măgarul, înțelegând (aproximativ) care este planul, a început să ragă și mai jalnic, dar stăpânul său, pe care-l slujise cu credință nu dădea semne de milă. Apoi, spre uimirea tuturor, el s-a liniștit. După încă vre-o 20 de minute de aruncat pământ, stăpânul pentru a se convinge că măgarul a murit, se uită în fântână, dar mare ia fost uimirea când a văzut că, după fiecare brazdă de pământ care-i cădea pe spate, măgarul se scutura, după care pășea mai sus, pe statul de pământ nou apărut. Tot așa a continuat până când fermierii au acoperit complet fântâna, iar măgarul, pas cu pas, a reușit să se salveze, ieșind la suprafață viu și nevătămat, deși obosit până la extenuare.
În viață e cam tot așa, cât de mult nu ai servi pe cineva, va ajunge timpul când el va considera că deja nu îi mai ești de folos. În așa cazuri, de fiecare dată când începe să arunce el cu pământ pe voi, scuturați-vă și mergeți mai departe (mai sus), iar când aveți ocazia de-al arunca în fântână, nu ezitați, doar că țineți minte, astupați-l cu rahat, pentru a nu mai putea ieși la suprafață, iar dacă iese, să simtă mirosul toată viața sa.